Încă din secolul al XI-lea, doctorii chinezi acţionau asupra sistemului imunitar. Suflând în nările pacienţilor lor pulbere obţinută din cojile rănilor unor bolnavi cu variolă, ei puteau adesea să provoace o formă uşoară a bolii, ceea ce prevenea o formă mai virulentă mai târziu. În anii 1700, oamenii îşi frecau pielea cu coji uscate luate de pe răni pentru a se proteja împotriva acestei boli. Aceste practici primitive au fost aduse în Anglia şi în coloniile americane. În 1771 şi 1772, în timpul unei epidemii de variolă, un doctor din Boston, pe nume Zabdiel Boylston, a testat o idee a sa. A zgâriat pielea fiului său în vârstă de şase ani şi a altor 285 de persoane şi a introdus puroi din cojile rănilor provocate de variolă în crestături. Pacienţii săi au supravieţuit toţi, în afară de şase.